Moartea ca o pedeapsă

Un negustor întreabă pe un marinar de ce moarte a murit tatăl său. Marinarul răspunde:
– Tatăl meu, bunicul si străbunicul meu toţi au murit pe mare.
– Şi nu te temi să mai mergi pe mare? îl întreabă negustorul.
– Dar, hai spune-mi te rog şi tu, cum a murit tatăl, bunicul şi străbunicul tău? întreabă marinarul.
– Toţi au murit în pat, răspunde negustorul.
– Vezi, zise marinarul, de ce m-aş teme eu mai mult să ma duc pe mare, de cum ar trebui sa te temi tu sa te culci în pat…?!

Despre asta şi Sfântul Efrem zice: „Omul mustrat de ştiinţa sa pentru păcat, foarte se teme de moarte. Iar omul drept aşteaptă moartea ca pe o mare sărbătoare: să vie, să trecem din moarte la viaţă, că viaţa de acum este moartea sufletului, pentru cei ce se lovesc de dânsul.”
Aşadar, cel ce cugetă la moarte, scapă de moarte, iar cel ce cugetă numai la plăcerile acestei vieţi trecătoare, îşi câştigă moarte. Nu de moarte trebuie să ne temem noi, pentru ca, în fapt, moartea este nemurire, ci de pierderea sufletului să ne temem.