Dumnezeu ştie mai bine a judeca

Mănăstirea Voronet - Judecata de apoi

Se povesteste in Patericul sinaitic ca un frate oarecare, nedreptatit fiind de un alt frate, s-a dus la avva Sisoe si i-a zis: „M-a nedreptatit un frate si vreau sa ma judec, ca sa mi se faca dreptate!“. La care batranul, privindu-l cu blandete, prinse a-l ruga, zicand: „Nu, fiule, ci lasa mai bine lui Dumnezeu judecata“. Dar fratele o tinea pe a lui: „Nu voi avea pace pana ce nu mi se va face dreptate!“.

Atunci a zis batranul catre el: „Haide, frate, vino sa ne rugam!“. Si, ridicand bratele spre cer, a zis batranul: „Dumnezeule, nu mai avem nevoie de Tine ca sa ne porti de grija, ca ne facem noi singuri judecata noastra!“. Iar fratele, auzind una ca aceasta din gura batranului, a priceput talcul si s-a rusinat deodata, cazand la picioarele batranului si zicand: „Nu mai vreau sa ma judec cu fratele meu. Iarta-ma, avvo!“.

Efortul înnobilează, dacă este pus în slujba unei ţinte înalte


Un bătrân şedea în pustie, departe de orice sursă de apă cam la douăsprezece mile. Şi mergând să aducă apă, zi de zi, cu mare oboseală, la un moment dat bătrânul s-a supărat:
– Dar de ce e nevoie de această oboseală zilnică? Mai degrabă îmi mut adăpostul lângă apă, ca să nu mai chinui, să nu mai obosesc…
Dar zicând acestea în gândul său simţi prezenţa cuiva în spate, pe urmele sale. Se opri şi îl aşteptă pe cel care venea în urma lui. Şi l-a întrebat bătrânul:
– Cine eşti?
Iar cel ce venea din urmă i-a spus:
– Sunt îngerul Domnului şi sunt trimis să-ţi număr paşii… Şi cu cât sunt mai mulţi paşii, cu atât răsplata Domnului va fi mai mare.
Auzind aceasta bătrânul îşî mută adăpostul şi mai departe cu cinci mile de fântână, pentru ca răsplata să-i fie mai mare.

Întru un trai fericit


Un om se duse odată la Sfântul Macarie, în pustie şi ceru să-i arate un mod de a trăi şi de a muri fericit între ceilalţi oameni.
– Mergi în cimitirul din curtea bisericii şi defaimă morţii, strigă-le, vorbeşte-le urât, fă-i să se simtă umiliţi, să se revolte…!
Tânărul făcum cum a fost sfătuit de către Sfântul Macarie, după care se întoarse şi spuse:
– Am fost, am făcut cum mi-aţi zis, dar nimic. N-au reacţionat în nici-un fel.
– Ei, atunci mergi mâine şi laudă-i, vorbeşte-le de cât de importanţi şi de frumoşi au fost, de cat de mare e golul lăsat de ei, după ce au murit…!
Tânărul merse, îi strigă pe morţi, îi preamări, îi linguşi, îi laudă, după care se întoarse şi spuse:
-Nici de data asta nu mi-au răspuns nimic.
Atunci i-a zis Sfântul Macarie:
– Ascultă, fiul meu: Dacă voieşti să trăieşti bine între ceilalţi şi să mori după cum ţi se cuvine, fii asemenea celor morţi, adică nu te sinchisi nici de laudele şi nici de defăimarea celorlalţi, ci te lasă în grija bunătăţii şi îndurării lui Dumnezeu.

Moartea ca o pedeapsă


Un negustor întreabă pe un marinar de ce moarte a murit tatăl său. Marinarul răspunde:
– Tatăl meu, bunicul si străbunicul meu toţi au murit pe mare.
– Şi nu te temi să mai mergi pe mare? îl întreabă negustorul.
– Dar, hai spune-mi te rog şi tu, cum a murit tatăl, bunicul şi străbunicul tău? întreabă marinarul.
– Toţi au murit în pat, răspunde negustorul.
– Vezi, zise marinarul, de ce m-aş teme eu mai mult să ma duc pe mare, de cum ar trebui sa te temi tu sa te culci în pat…?!

Despre asta şi Sfântul Efrem zice: „Omul mustrat de ştiinţa sa pentru păcat, foarte se teme de moarte. Iar omul drept aşteaptă moartea ca pe o mare sărbătoare: să vie, să trecem din moarte la viaţă, că viaţa de acum este moartea sufletului, pentru cei ce se lovesc de dânsul.”
Aşadar, cel ce cugetă la moarte, scapă de moarte, iar cel ce cugetă numai la plăcerile acestei vieţi trecătoare, îşi câştigă moarte. Nu de moarte trebuie să ne temem noi, pentru ca, în fapt, moartea este nemurire, ci de pierderea sufletului să ne temem.